A cam trecut ceva vreme de cand nu am mai exprimat nimic pe acest blog. S-au adunat multe ganduri si cred ca este timpul sa incep sa expun o buna parte din ele aici, pentru cei suficient de rabdatori si interesati sa le citeasca.

Cu ceva timp in urma discutam cu un prieten foarte bun despre problema relatiilor si omul perfect pentru fiecare dintre noi. El sustinea conceptul “jumatatii”, al unei persoane unic predestinate fiecaruia dintre noi. Tot el spunea ca fostul sau prieten a fost jumatatea lui si ca odata cu pierderea lui nu crede ca va mai putea avea o relatie vreodata. Dupa mine aceste vorbe suna cat se poate de trist si de deprimant, daca stai sa te gandesti ca mai ai zeci de ani inainte in care esti practic condamnat la singuratate… asta daca cumva nu se intampla miracolul impacarii cu jumatatea pierduta. In final, acest prieten imi zice ca nu crede ca va mai gasi pe cineva cu care sa aiba o relatie atat de frumoasa si de speciala ca si cea care s-a terminat…

Am stat si m-am gandit daca oare are dreptate. Oare intr-adevar suntem sortiti unei persoane? Si daca e asa, oare chiar am gasit-o sau doar avem impresia ca norocul a dat peste noi, cand in realitate traim doar cu o iluzie langa noi? Cum ne putem da seama ca omul de langa noi este cel sortit noua? Conceptul Platonician al cuplului monada mi se pare cat se poate de dezarmant pentru cei ce tocmai trec printr-o despartire dupa o relatie de durata (doi, trei… poate chiar si zece ani). Intr-un fel nu neg ca are si el scopul sau ca si multe alte concepte iluzorii de a pastra unele valori in firea umana; in acest caz monogamia relatiilor care observ ca devine un element tot mai neobisnuit, mai ales in cadrul relatiilor gay. Cu toate acestea el continua sa existe si ramane un ideal pentru multi dintre noi, doar ca de foarte putine ori se si materializeaza.

Dar daca pornim de la premiza ca exista o jumatate perfecta pentru fiecare dintre noi atunci unde e ea, cum o putem gasi si cum o putem aduce langa noi? Oare chiar trebui cautata sau mai bine stam si lasam destinul sa-si faca treaba? Cineva imi spunea ca “nimic din ce ni se intampla nu se intampla fara motiv” si ca “toate lucrurile din lumea aceasta sunt conectate intre ele intr-un fel sau altul”. Nu putem demonstra aceste lucruri stiintific si raman cumva in imaginatia noastra… dar ele se intampla. Norocul nu trebuie cautat, ci el vine atunci cand te astepti mai putin. Chestia cu “norocul si-l face omul” e tare relativa! Nu spun ca daca stam toata ziua in casa in pat si butonam telecomanda se va ivi norocul in viata noastra. Incep sa cred insa ca persoana potrivita imi va iesi in cale doar atunci cand o voi cauta mai putin, and ma voi astepta mai putin… si probabil va fi cum ma astept eu mai putin sa fie.

Mai ramane o problema insa: aceea de a-ti impune sa nu mai “cauti” o relatie si de a-ti cauta alte scopuri importante in viata. Unii se refugiaza in munca, altii se inconjoara de foarte multi prieteni si ajung de multe ori sa faca pe psihologii (pentru a uita de cele mai multe ori de problemele lor), altii isi cauta un hobby si isi petrec 90% din timpul liber practicandu-l (sport, sala, colectat de cine stie ce… shopping maybe?), iar altii ajung sa adopte tactica personajelor virtuale (de exemplu MMORPG-uri – World of Warcraft, anyone?). Probabil cea mai preferata “cale” e prima, pentru ca prin munca se fac banii, iar cu bani teoretic poti cumpara orice… mai putin “jumatatea” de mai sus.

Nu spun acum ca scopul nostru initial ar fi sa-l gasim pe “Romeo”-ul nostru… mai degraba sa luam aceasta problema cu degajare, sa o privim ca un element din viata noastra, si nu singura preocupare de zi cu zi! Ratiunea ne spune probabil fiecaruia (sau cel putin unei mari parti) dintre noi ca asa este, dar pana la a constientiza acest fapt, si a avea acea revelatie prin care intr-adevar recunoastem ca “asa este”… cale lunga luminii sa ajunga. De multe ori construim pentru noi, dar nu suntem multumiti daca nu construim si pentru altcineva… sau impreuna cu cineva. Iar aici intervine “Romeo” si salveaza toata situatia, rezolva problema. Si ajungem la concluzia ca avem nevoie de cineva langa noi pentru a putea realiza unele lucruri… si am ajuns de unde am pornit. Ce ti si cu cercurile astea vicioase.

Care-i concluzia acestui blah-blah care site-ul imi indica faptul ca are peste 750 de cuvinte? Tind sa cred ca omul potrivit vine cand te astepti mai putin, ca trebuie sa visam la el, dar ca asteptarea trebuie sa fie una degajata, si nicidecum una tensionata, poate chiar disperata. Pentru ca vine acea zi in care e bine pentru fiecare dintre noi. Daca starea de bine si fericirea ar face parte din cotidian, atunci ele ar deveni un lucru banal si nu le-am mai aprecia la adevarata lor valoare. Discretizarea fericirii are si ea rolul ei, si in final este important sa ne bucuram cu acele momente de fericire care ne pot iesi in cale zi de zi: mai importante, mai marunte, ele ne ajuta sa mergem mai departe… si sa continuam sa-l cautam pe “Romeo.”

Iar pe final o melodie care mie imi place foarte mult, si care are oarecum legatura cu articolul…