A cam trecut ceva vreme de cand nu am mai exprimat nimic pe acest blog. S-au adunat multe ganduri si cred ca este timpul sa incep sa expun o buna parte din ele aici, pentru cei suficient de rabdatori si interesati sa le citeasca.

Cu ceva timp in urma discutam cu un prieten foarte bun despre problema relatiilor si omul perfect pentru fiecare dintre noi. El sustinea conceptul “jumatatii”, al unei persoane unic predestinate fiecaruia dintre noi. Tot el spunea ca fostul sau prieten a fost jumatatea lui si ca odata cu pierderea lui nu crede ca va mai putea avea o relatie vreodata. Dupa mine aceste vorbe suna cat se poate de trist si de deprimant, daca stai sa te gandesti ca mai ai zeci de ani inainte in care esti practic condamnat la singuratate… asta daca cumva nu se intampla miracolul impacarii cu jumatatea pierduta. In final, acest prieten imi zice ca nu crede ca va mai gasi pe cineva cu care sa aiba o relatie atat de frumoasa si de speciala ca si cea care s-a terminat…

Am stat si m-am gandit daca oare are dreptate. Oare intr-adevar suntem sortiti unei persoane? Si daca e asa, oare chiar am gasit-o sau doar avem impresia ca norocul a dat peste noi, cand in realitate traim doar cu o iluzie langa noi? Cum ne putem da seama ca omul de langa noi este cel sortit noua? Conceptul Platonician al cuplului monada mi se pare cat se poate de dezarmant pentru cei ce tocmai trec printr-o despartire dupa o relatie de durata (doi, trei… poate chiar si zece ani). Intr-un fel nu neg ca are si el scopul sau ca si multe alte concepte iluzorii de a pastra unele valori in firea umana; in acest caz monogamia relatiilor care observ ca devine un element tot mai neobisnuit, mai ales in cadrul relatiilor gay. Cu toate acestea el continua sa existe si ramane un ideal pentru multi dintre noi, doar ca de foarte putine ori se si materializeaza.

Dar daca pornim de la premiza ca exista o jumatate perfecta pentru fiecare dintre noi atunci unde e ea, cum o putem gasi si cum o putem aduce langa noi? Oare chiar trebui cautata sau mai bine stam si lasam destinul sa-si faca treaba? Cineva imi spunea ca “nimic din ce ni se intampla nu se intampla fara motiv” si ca “toate lucrurile din lumea aceasta sunt conectate intre ele intr-un fel sau altul”. Nu putem demonstra aceste lucruri stiintific si raman cumva in imaginatia noastra… dar ele se intampla. Norocul nu trebuie cautat, ci el vine atunci cand te astepti mai putin. Chestia cu “norocul si-l face omul” e tare relativa! Nu spun ca daca stam toata ziua in casa in pat si butonam telecomanda se va ivi norocul in viata noastra. Incep sa cred insa ca persoana potrivita imi va iesi in cale doar atunci cand o voi cauta mai putin, and ma voi astepta mai putin… si probabil va fi cum ma astept eu mai putin sa fie.

Mai ramane o problema insa: aceea de a-ti impune sa nu mai “cauti” o relatie si de a-ti cauta alte scopuri importante in viata. Unii se refugiaza in munca, altii se inconjoara de foarte multi prieteni si ajung de multe ori sa faca pe psihologii (pentru a uita de cele mai multe ori de problemele lor), altii isi cauta un hobby si isi petrec 90% din timpul liber practicandu-l (sport, sala, colectat de cine stie ce… shopping maybe?), iar altii ajung sa adopte tactica personajelor virtuale (de exemplu MMORPG-uri – World of Warcraft, anyone?). Probabil cea mai preferata “cale” e prima, pentru ca prin munca se fac banii, iar cu bani teoretic poti cumpara orice… mai putin “jumatatea” de mai sus.

Nu spun acum ca scopul nostru initial ar fi sa-l gasim pe “Romeo”-ul nostru… mai degraba sa luam aceasta problema cu degajare, sa o privim ca un element din viata noastra, si nu singura preocupare de zi cu zi! Ratiunea ne spune probabil fiecaruia (sau cel putin unei mari parti) dintre noi ca asa este, dar pana la a constientiza acest fapt, si a avea acea revelatie prin care intr-adevar recunoastem ca “asa este”… cale lunga luminii sa ajunga. De multe ori construim pentru noi, dar nu suntem multumiti daca nu construim si pentru altcineva… sau impreuna cu cineva. Iar aici intervine “Romeo” si salveaza toata situatia, rezolva problema. Si ajungem la concluzia ca avem nevoie de cineva langa noi pentru a putea realiza unele lucruri… si am ajuns de unde am pornit. Ce ti si cu cercurile astea vicioase.

Care-i concluzia acestui blah-blah care site-ul imi indica faptul ca are peste 750 de cuvinte? Tind sa cred ca omul potrivit vine cand te astepti mai putin, ca trebuie sa visam la el, dar ca asteptarea trebuie sa fie una degajata, si nicidecum una tensionata, poate chiar disperata. Pentru ca vine acea zi in care e bine pentru fiecare dintre noi. Daca starea de bine si fericirea ar face parte din cotidian, atunci ele ar deveni un lucru banal si nu le-am mai aprecia la adevarata lor valoare. Discretizarea fericirii are si ea rolul ei, si in final este important sa ne bucuram cu acele momente de fericire care ne pot iesi in cale zi de zi: mai importante, mai marunte, ele ne ajuta sa mergem mai departe… si sa continuam sa-l cautam pe “Romeo.”

Iar pe final o melodie care mie imi place foarte mult, si care are oarecum legatura cu articolul…

A trecut ceva timp de când nu mi-am pus problema “ce se întâmplă cu lumea gay din jurul meu?”, mai exact referindu-mă la aşa zisa “comunitate LGBT”. Pentru mine lucrurile s-au schimbat destul de mult de când am inceput sa cunosc lume gay, să frecventez Angels-ul sau să dau câte o raita pe Romeo. Vara trecută, aşa, cam prin iunie, nu cunoşteam încă lume gay. Dădusem cu un an în urmă prin octombrie 2006 un mail către organizaţia Be An Angel, dar încă nu eram pregătit pentru mirabolantul pas “hai să cunoşti lume”.

Şi totuşi vara trecută am făcut ce am făcut şi am mers într-o zi de vineri (sau joi? nici nu mai ştiu – oricum era în timpul săpămânii) prin vechiul Angels din Nera. Pe-atunci încă n-aveam aşa de mult tupeu, mai ales că şi intram într-o lume nouă, complet străină unde nu cunoşteam pe nimeni. Îmi amintesc foarte clar cum stăteam stresat la o masă şi nu ştiam ce să spun… Mă şi uitam ce bine cunoaşte toată lumea pe toată lumea şi mă şi gândeam dacă într-o zi mă voi integra în acest mediu. Pot spune că în mai puţin de un an acea zi a venit…

Buun, am fost şi la primul meu chef. Bineînţeles, nu trebuie uitată agitaţia dinainte; cred că am stat cam 40 de minute în faţa oglinzii, drumul până acolo a fost un stres amestecat cu încântare că merg şi eu la primul meu party gay. Mă şi gândeam că cine ştie ce lume apare. Oricum, atmosfera a fost cu totul nouă decât peste ce dădusem până atunci. Ştiu că în acea seară chiar a fost destul de multă lume, aşa că am avut noroc din acest punct de vedere. Din acel punct chefurile s-au ţinut în lanţ unul după altul şi a mai trecut ceva timp…

În iarnă, imediat după Crăciun, un prieten mi-a spus de ceva site unde aş putea cunoaşte ceva lume nouă şi eventual să-mi “găsesc şi eu pe cineva”; se referea bineînţeles la GayRomeo. Am intrat din curiozitate. Acolo l-am şi cunoscut pe primul meu prieten (altă etapă interesantă însă pe care prefer să nu o relatez…), aşa că amicul meu nu se înşelase deloc. Şi de-atunci cam merg în paralel pe aceste trei căi de comunicare: messenger, GayRomeo şi Angels…

Dar de ce v-am spus eu toate astea? Pentru k nu prea are nu ştiu câtă legătură cu lumea gay, ci mai degrabă cu intrarea mea în lumea gay. Păi, să vedem… Orice lucru la început nou este interesant! Apoi pe parcurs te obişnuieşti cu el şi intră în rutină. Într-un fel te acomodezi cu el şi devii mai relaxat în privinţa lui, iar pe de altă parte începe încet încet să intre la capitolul “nimic nou sub soare”. Şi ca să revin la lumea gay, cam la asta se reduc raporturile prin Cluj: mers la ‘club’, stat la taclale sau agăţat pe Romeo şi pe mess… Ca să nu mai spun ce roieşte comunitatea vieţii în jurul sexului. Am şi obosit să încerc să port o discuţie filozofică când prima întrebare care mi se pune este “apv?”.

La început eram convins că EU am o problemă cu chestia asta, şi că trebuie să mă aliniez şi eu la “vânătoarea de bărbaţi”. Dar sincer, eu nu sunt genul care să se coboare la nivelul altora doar ca să se “alăture haitei”. Nu neg că am avut şi eu aventurile mele şi că nu am mai agăţat şi eu pe Romeo, dar nu cred că trebuie să facem din asta singurul mod de comunicare şi singurele rapoarte dintre noi. Ca să nu mai spun că discuţiile de pe mess rareori se continuă la o bere, la un suc, sau la o cafea în oraş. Uneori într-adevar am păţit să nu pot sau să nu am chef într-o zi să ies din casă, dar regula prietenilor virtuali este “mulţi şi degeaba”. Mi se pare o chestie în fundament atâta de seacă… stai ore întregi şi tastezi în faţa unui monitor, schimbi idei, dar nu ai contact deloc cu persoana respectivă.

Aaaah da, era să uit că unele raporturi au loc pe la club, dar şi acolo abia te auzi de muzica dată la maxim. Clubu’ e un loc unde mergi să te mai vezi cu amicii, să bei ceva, să dansezi, să te simţi bine, eventual să mai cunoşti ceva lume, poate să “îţi găseşti pe cineva” (că datingu e în floare), iar apoi să pleci acasă.

Şi ştiu care sunt replicile unora “Eu sunt discret/decent, nu umblu pe-acolo” sau “Locul e dezgustător, plin de prostime”. Păi măi fraţilor, Angels este unicul club LGBT din Cluj! Muzica după mine e super ok (deşi nah, gusturile muzicale nu se pot discuta), locaţia e centrală şi cât de cât ok (chit că e un piculeţ cam înghesuit locul)… acuma evident că “nu răsare lumea de calitate” dacă toată lumea spune “Nu mă duc acolo pentru că sunt doar cocalari”. Eu niciodată nu am mers după principiul ăsta când am fost într-un loc, ci mai degrabă pe principiul “Dacă eu frecventez locul trebuie să-l mai frecventeze şi alţii ca mine (şi acuma nu mă refer la caracteristica “gay” numai). Nu zic acum să ne izolăm de lume, dar măcar să apreciem locul la adevărata lui valoare.

Deci ce mai e nou prin lumea gay? Eu în ultima vreme dau cam peste aceiaşi oameni, m-am săturat de concurenţa asta după “sfânta pwlă”, ca să nu mai spun de răutatea de care dau dovadă gayii unii cu alţii. Nu am mai văzut niciunde oameni care să se cunoască atât de bine între ei, pe faţă să fie atât de deschişi şi de treabă unul cu celălalt, iar “prin spate” lăsăm loc de cinste bârfelor. Şi de discuţii “intelectuale” ce să mai vorbesc… că şi alea se reduc tot la sex sau la bârfe. Şi mai spune lumea că homosexualii sunt open-minded şi deschişi… o-r fi, dar mulţi peste care am dat sunt deschişi numai când vine vorba de prostii.

Heterosexualii homofobi au vina lor că ne cataloghează, ne judecă după nişte stereotipuri şi ne urăsc şi încearcă să ne marginalizeze pe nişte motive absurde. Dar eu sunt de părere că şi noi avem partea noastră de vină, şi cât timp nu vom lua atitudine şi nu vom încerca să schimbăm această “comunitate” în bine, nu vom putea realiza mare lucru. Pentru că de uniţi nu suntem uniţi, de morali nici nu mai vorbesc… sunt curios care e scopul unora în viaţă.

Şi îmi cer scuye dacă poate pare că am exagerat… vă recomand să vă uitaţi în jur şi să-mi daţi dreptate sau să mă contraziceţi. Eu încerc acum să ies din rutină, şi sper să şi reuşesc.

Stateam zilele acestea si ma gandeam la gradul ridicat al homofobiei din Romania. Veti spune: “doamne… omu’ asta n-are altceva la ce se gandeasca”? Ei bine, printre altele mai imi pun si asemenea probleme existentiale. Vad nu numai actiunile unor fractiuni politice ce lupta impotriva minoritatilor dar si comportamentul numerosilor indivizi care pare sa fie inconjurat de enorm de multa ura. Si nu ma refer acum la cei ce au adoptat o atitudine agresiva, fara a cauta argumente sau motive. Nu! Ma refer la cei care incearca sa-si justifice pornirile homofobe si viziune lor asupra Romaniei bolnave care trebuie “epurata” de un asemenea “pacat”. Voi incerca sa vin cu o serie de argumente in acest sens, chiar daca poate nu reprezinta o noutate…

 1. Lipsa de informare

Nu toata lumea stie in ce consta orientarea sexuala. Multi chiar confunda termenii, si nu fac diferenta intre homosexual si bisexual, sau transexual si travestit. Vad comunitatea LGBT (termen cam complicat… cu omul de rand discutam de “homosexuali”) ca pe un grup de ciudati efeminati care au in cap numai moda si carora le place sa se imbrace in femei si sa iasa in plina strada pentu a face circ. Lumea nu este constienta cat de multi suntem defapt printre ei, si ca lumea nu poate fi vazuta doar alb-negru. Ca nu poti discuta despre membrii comunitatii ca si elemente ale unor serii identice, ca toti suntem la fel, si ca vedem lumea din acelasi punct de vedere.  

Uneori stau insa si imi pun problema cati dintre noi chiar realizam ce inseamna sa fim gay. Unii imi vor spune ca sa fie gay inseamna ca vad viata mai frumos decat ceilalti, altii ca pot iesi cu prietenele la barfa si la shopping… altii ca dau dovada de rafinament. In fond, sa fii gay nu se refera la Orientarea sexuala, si implicit de ce sex este individul atras?! Bineinteles ca nu putem vorbi despre aceasta orientare ca si o componenta individuala a noastra, dar totusi… este ea atat de definitorie pentru caracterul nostru? Imi place sa cred ca nu sunt construit dupa un tipar bine stabilit si deci caracterul meu este unic in felul sau… nu la fel cu cel al altor sute de mii de oameni. 

Si cine e de vina pentru lipsa asta de informare? In fond, nu putem iesi in strada sa urlam cat ne tin plamanii ca suntem gay, si sa facem “sezatoare” la care sa explicam oamenilor cum sta treaba. Putem face asta cu prietenii apropiati; eu unul chiar am facut-o si am avut numai de castigat. Dar pentru mase trebuie campanii de informare, fonduri uriase pe care organizatiile noastre inca in dezvoltate nu le detin. Si mai este mass-media, care dupa parerea mea face o treaba absolut mizerabila. Cat timp nu este in interesul lor sa dea o mana de ajutor comunitatii, prefera sa dea lumii ceea ce vrea: circ, parada, ceva senzational. Parca e mai interesant sa vezi cum s-au dat gayistele in spectacol prin Bucuresti, decat sa aduci vorba de un amarat de festival de film, cu activitati culturale… bleah, plictisitor. Oamenii vor parada, hai sa le dam parada! 

2. Indoctrinarea religioasa

Tin minte circul cu casatoriile gay si cat m-am certat pe site-ul unei televiziuni de mare prestigiu cu toti extremistii din tara care se dadeau si ei culti. Le vin frumos cu argumente competente, incerc sa le explic cum vedem noi lucrurile si ei… “Sodoma si Gomora in Romania? Sa ne fereasca Dumnezeu”. Ce replica sa mai dai populatiei indoctrinata care desi se gaseste la inceput de secol XXI si proaspat intrata in UE, urmeaza orbeste “dictatura bisericii”?! Am cautat si eu minunatul capitol din Biblie, l-am citit de vreo 3 ori… si nu mi s-a parut deloc relevant! Va spun cu ce am ramas eu: ca cetatea vietii ajunsese atat de pervertita de “pacat” incat sexualitatea era bine mersi in floare, si da, asta includea si raporturi sexuale intre persoane de acelasi sex. Da numa un pic… astea sunt raporturi sexuale de tip homosexual si nu se refera la orientare sexuala! N-am stat eu sa analizez capitolul cuvant cu cuvant, dar sincer, facand asta, poti ajunge sa-l interpretezi in nu stiu cate feluri si sa ajungi in final la concluzia care iti convine. 

Si acuma lamureste omul de rand de ce nu ti se pare capitolul relevant. Sau ca Religia Crestina mai degraba pune accent pe valori precum “iubeste-ti aproapele”, respect interuman etc. si nu specifica ceva in genul “fa-ti dreptate cu mana ta, taind si spanzurand dupa propriul plac!” Cu ce am ramas eu de la orele de religie este ca in fond Dumnezeu ii pedepeste pe cei vinovati si el este cel ce face dreptate, nu tu! Asa ca sa ma mai scuteasca toti indoctrinatii cu termeni gen “imoralitate” si “perversitate” cat timp nu le-am facut vreun rau si nu m-am atins de libertatea si drepturile lor cetatenesti. Prefer sa urmez Constitutia, nu Biblia! E ceva mai moderna si mai aplicabila in ziua de azi. 

Cat despre “capii bisericilor” care ataca atat de mult comunitatea, ar trebui sa le fie rusine ca se gasesc in pozitia pe care o ocupa! Dupa ce ca judeca stramb si nu aplica principiul egalitatii, isi mai si impun propriul punct de vedere cat se poate de subiectiv! Sa imi arate mie in Biblie unde se specifica ca IUBIREA dintre doi barbati este un pacat (sa se interpreteze ca iubirea de forma “cuplu” sau “sot si sotie” –nu bat apropo la casatorii acum!-), si mai discutam dupa accea. In fond iubirea e iubire! Nu vad nimic imoral in ea, cum nu vad nimic imoral nici macar in ceea ce priveste atractia mea pentru alti barbati. Fiecare cu criteriile lui morale, si cat timp nu afectezi pe ceilalti nu vad rostul asa zisei “purificari”. 

3. Lipsa de empatie

Cred ca lipsa de empatie e cel mai important element in ceea ce priveste homofobia. Cat timp nu poti percepe un lucru, e mai usor sa il dispretuiesti decat sa il accepti asa cum e… de neinteles! Mie mi-e destul de clar ca un barbat heterosexual nu poate intelege sau oricum nu poate simti atractia mea pentru alti barbati. Este ceva de neperceput… este ceva impalpabil, si deci cumva strain lui. Pentru cei ce sunt familiari cu termenul empatie situatia este cat se poate de clara. Ca sa simplific cumva situatia, recomand celor gay sa incearca sa perceapa in mod clar atractia pentru sexul opus. Si nu ma refer la intelegerea conceptului de atractie, ci la a simti viu acea atractie, la fel cum o simte o persoana heterosexuala! Se poate sa reusiti… dar eu zic ca extrem de greu! Si asta genereaza diferente si da nastere conceptului de “orientare sexuala”. 

Si ce legatura are asta cu homofobia? Pai, foarte simplu! Din moment ce omul heterosexual de rand nu poate percepe homosexualitatea, este extrem de greu sa o inteleaga. Evident i se va parea ceva straniu, dar mai mult decat atat, va intelege gresit fenomenul. Pentru ca va atribui acestei “atractii” ciudate doar latura fizica, cea a placerii carnale, transformand relatiile gay in ceva lipsit de farmec, fad, lipsit de culoare! Daca vede lucrurile asa putem discuta si de imoralitate! Dar daca intelege ca exista iubire? Ca te poti simti atras si poti iubi o persoana de acelasi sex la fel de frumos cum respectiva persoana iubeste o persoana de sex opus? Parca lucrurile nu mai sunt atat de murdare, de nenaturale! 

Si aici fac legatura cu informarea (adica punctul 1). Pentru ca empatia este un lucru extrem de complex in acest caz, este foarte greu sa explici maselor “cum sta treaba”. Mai ales daca nu te cunosc ca si persoana, si tu apari ca un strain in fata lor incercand sa-i convingi de un lucru atat de bizar. In timpul argumentarilor mele de pe site-uri am pus in vedere si aspectul genetic al orientarii sexuale. Mi s-a raspuns ferm ca “perversitatea nu are nimic de-a face cu genetica” si am primit chiar o replica absurda de genul “pai atunci si hotii sunt nevinovati, pentru ca din punct de vedere genetic sunt predispusi la furt!”. Complicata si moralitatea asta… Mai ca ma pune si pe mine pe ganduri uneori. 

 4. Frica de “convertiri”

La prima vedere, un amanunt destul de hilar in privinta homofobiei; daca cineva mi-ar fi spus acum un an ca asa ceva ar putea starni reticenta fata de comunitatea LGBT i-as fi ras probabil in fata. Si totusi, m-am trezit ca invitand anul trecut niste prieteni la SFG (Festivalul Serile Filmului Gay – Cluj) sa ma trezesc cu replici de genul “de cand ti-o venit tie ideea ca as vrea sa fiu lesbiana?” sau “Ahaaa… vrei sa ne deschizi noi ‚orizonturi’ adicaaaa… orizonturile tale?”. Si atunci ce mai poti crede ca inteleg masele prin actiunile noastre de “promovare” LGBT?! Ca vrem sa-i “facem” si pe altii gay, ca si noi, normal! Recunosc ca in momentul in care am avut aceasta revelatie, am ramas pentru cateva momente de-a dreptul socat! De ce? Pentru ca nu mi se pare logica aceasta teama, cat timp noi sustinem ca orientarea sexuala nu este un element asupra caruia poti avea vreun control, si deci nu “vindeca” o persoana gay, sa o faci heterosexuala. Atunci de ce s-ar putea invers? Mi se pare asa o absurditate care din pacate este o realitate destul de raspandita! Prin actiunile noastre se ramane cu ideea ca prezentam altora un “mod de viata mai bun” si nici pe departe valori precum “toleranta” si “acceptare” . Si ramane atunci sa ne justificam actiunile cum trebuie de la bun inceput, pentru a nu lasa loc interpretarilor gresite.  

As mai avea probabil multe de zis, dar ma voi opri aici cu “teza” mea. Poate nu am spus lucruri noi, poate vi se pare un subiect destul de banal deja si poate chiar vedeti in articolul de fata “filozofie gratuita”. Dar din proprie experienta am realizat ca daca vreau sa schimb mentalitatea oamenilor, este suficient sa fiu eu insumi, fara a face atata tam-tam in ceea ce priveste orientarea mea sexuala. Iar cand ma simt pregatit sa ies la suprafata o pot face, cat timp sunt constient ca interlocutorul este constient ca in tot acest timp am ramas si sunt aceeasi persoana, gay sau nu! Voi fi pregatit sa raspund tuturor intrebarilor si confuziilor asupra a ceea ce “se intampla cu mine”, si voi sti ca mi-am mai castigat un aliat in lupta impotriva discriminarii, in special a homofobiei!

Cred k multa lume a auzit despre circul produs de PRM si de schimbarea codului familiei in care se specifica faptul ca “O casatorie poate avea loc doar intre un barbat si o femeie”. Tam-tam-ul a provocat multe valuri prin randul comunitatii LGBT, si s-a ajuns evident la o ciobaneala generala. Am ajuns sa ma iau la hartza cu toate incultele si prostii de pe site-ul ProTV in speranta ca voi putea totusi sa imi spun punctul de vedere. Dar m-am plictisit dupa ce am vazut ca imi sunt atribuite caracteristici gen “troglodit”, “pederast”, “pervers” sau chiar si “cosmpolit” (stau si ma intreb unde-i defectu aici, dar nah, zice si incultu cat poate). Asa ca sper ca macar aici sa am posibilitatea sa imi exprim punctul de vedere, ca doar de-aia e blogul meu, nu?

Incepem cu ideea propriu-zisa a casatoriilor gay. Din punctul meu de vedere, daca nu este cosmetizata un piculetz, ne punem in cap biserica. De ce? Pai simplu! Casatoria este un sacrament, o ‘chestie’ ce tine de biserica, religie si crestinatate. Toate  resping homosexualitatea si o considera un pacat, fiind asociata cu desfraul si perversitatea. Nu aduc in discutie acesta problema, ci doar simpla respingere a bisericii! Bun… si atunci de ce sa propunem “casatorie”, cat timp ea este din start restransa doar cuplurilor heterosexuale? Gica-contra Accept vine cu drepturile omului si argumentul ca alte tari asa zise Europene deja au adoptat casatoriile gay. Sa le fie de bine! Daca se asteapta ca preotul roman ortodox de rand sa oficieze casatorii intre doi barbati sau doua femei poate astepta mult si bine. In Romania din pacate Biserica joaca un rol in continuare mult prea important in ceea ce priveste problemele sociale si politice.

Bun, deci am lamurit ca de casatorie religioasa nu prea putem discuta. Dar ce avem cu casatoriile civile? Personal, sunt complet de acord cu ele si chiar mi-as dori ca intr-o zi sa ma pot casatori in acest mod in Romania. Exista unele avantaje aduse unui cuplu casatorit de care si un cuplu gay ar putea beneficia, ca sa nu mai discutam ca mai ai acel ceva care te leaga de cel de langa tine, care ti-l doresti a fi partener de viata. Poate in felul acesta relatiile gay vor fi mai durabile si se va reusi decimarea acestor relatii general-instabile si/sau de scurta durata. O casatorie poate distruge o relatie, dar de multe o solidifica intr-un mod unic.

Si atunci de ce ar avea masele ceva impotriva acestor casatorii? Apare argumentul “familie normala” in care avem un barbat si o femeie. Un copil trebuie sa traiasca intr-o astfel de familie, ca in fond “cine-i mama si cine-i tata intr-un cuplu gay”? Bine… nu ma bag in subiectul acesta acum, deci cine a spus ceva de copii? Noi discutam aici de simpla casatorie civila, nu de tam-tam-ul laic cu riturile lui intortocheate si valoare pur simbolica.

Si atunci care ar fi solutia? Pentru ca eu sunt de parere ca intotdeauna se poate ajunge la un consens, la un compromis. Nu ar fi mai simplu sa preluam ideea casatoriei civile si sa ii dam un alt invelis, o alta forma, pentru a nu se confunda cu cea care implica religie, rituri si comentarii de genul “Sodoma si Gomora in Romania? Sa ne fereasca Dumnezeu” care ma duc spre o stare continua de ilaritate?! Nu ar fi mai simplu sa preluam si noi termenul de “parteneriat” in care sa folosim termenii “parteneri” si “partenere” in loc de “sot si sotie”? Nu vad unde ar mai fi nemultumirea. Consider ca nu se ataca familia cu nimic esential, pentru ca nu am adus in discutie problema adoptiilor (iar daca se va aduce in viitor asta e alta treaba dar dupa cum am specificat si anterior, nu priveste scopul articolului de fata).

Imi place sa cred ca acest lucru va fi posibil candva in viitorea Romanie, ramanand insa o utopie pentru viitorul apropiat; pentru ca masele sunt reticente si chiar agresive in fata comunitatii gay, si doar prin campanii inteligent construite se poate reduce gradul homofobiei. Asa ca raman la parerea mea ca minunatii nostri reprezentanti de la Bucuresti cloncane cam tare cu Drepturile Omului si adopta o atitudine mult prea agresiva pentru o problema care trebuie adoptata cu extrem de multa diplomatie. Degeaba ceri drepturi cat timp masele nu te accepta ca individ si te judeca dupa criterii morale prost definite din punctul meu de vedere.

De fiecare data cand aud fraza asta imi vine sa rad. In primul rand pentru ca vine de regula din partea “babetelor” care se satura de atata stat la coada si dau vina pe “tineri” care deh… toata ziua se grabesc si cum nu le lasa pe ele in fata, k doar is batrane si ocupate. Dar acest articol nu are nimic de-a face cu gaite batrane, ci cu lumea loazelor din generatia mea.

29 Februarie 2008, ora 10:00… se asteapta inca ‘postarea’ pe internet a subiectelor de BAC. Agitatie, curiozitate… doar doar vor fi mai simple decat anul trecut, ca structura se stia cat de cat, si nu pareau sa fie nemultumiri.

29 Februarie 2008, ora 15:00… gasesc si eu variantele. Incep sa scot la mate… download cu 7 KB/s. Ma intreb pe ce dumnezeu de server au pus subiectele. Incep sa scot si la informatica. Download cu 300 de KB/s. Hopa… da bataie mare mai ii pe subiectele de la mate. Ciudat, ce sa spun. Incep sa ma uit pe ele, si evident ma apuca groaza. Panica de moment, k doar subiectele noastre sunt intotdeauna cele mai complicate.

29 Februarie, ora 20:00… isterie si crize. Fraze precum “subiecte de cacao”, “nebunii de la minister” si multe altele nu se lasa prea mult asteptate. Motivul, acelasi: subiectele de la mate, pentru M1 si M2. Ba ca is preadificile, ba ca punctajul nu e bine distribuit… mai nou lumea se plangea si de numarul redus al punctelor. Ce daca anul trecut la subiectul III erau 8 subpuncte si acum s-au redus la 6 nu-i bine ca se ia prea greu 5-u (aoleu… cand aud si de-astia care aspira la nota 5 ma apuca groaza). Nemultumire mai nou si cu modul de structurare a subiectelor… parca inainte sa apara totul era ok, si structura nu se modificase cu nimik de atunci.

O zi mai tarziu incep sa primesc massuri peste massuri. “Votati petitia” nusht care ca sa schimbe subiectele. Sa ne organizam elevii de-a XII-a nusht cum k vezi doamne subiectele la mate, M1 si M2 sunt mult prea dificile si sa le refaca. Sa reduca numarul la jumatate, noi le-am primit mai tarziu decat aia de anu trecut, si sa si scada nivelul de dificultate. Ca de parca daca primea lumea subiectele din Ianuarie lucrau mai cu spor. Vezi sa nu!

Oricum vad ca petitiile astea deja is la moda. Tinerii emancipati ajung sa ceara tot mai multe fara sa caute argumente potrivite sau sa se gandeasca logic. De exemplu putem lua si circul cu alocatiile. Copii cu parinti patroni de firma si bani garla se plang ca nu primesc lunar infima suma de 30 de RONi o data cu implinirea varstei de 18 ani…. De parca le-ar ajunge si pentru o seara in Obsession. Dar cat timp avem cu ce invinui pe ceilalti si sa aratam spre defectele lor, pentru a mai uita de ale noastre, e bine, nu?

Si eu unul stau si ma intreb de ce se agita lumea atata in loc sa se apuce naibii de invatat. Nu spun ca avem subiecte floare la ureche, dar in fond nici peste ce am dat la Capacitate nu mi s-a parut normal. Adica subiecte pe care si un copil de gradinita le putea rezolva? Hai sa nu exageram totusi. E un examen care atesta ca individul a terminat 12 clase. Macar chiar la terminarea lor sa mai fi ramas cu ceva… k dup-aia, in timp se uita toate.

Si ma mai intreb o chestie… oare nu era mai bine sa se ramana la vechiul sistem? Subiectul e subiect, nu-l stii dinainte, lucrezi altfel pe el. Nu te poate invinui nimeni k l-ai stiut dinainte si atunci ar fi trebuit sa fii capabil sa-l rezolvi oricat era de dificil. Si in plus parca un subiect pare mai greu in afara unui examen decat in cadrul acestuia. Subiecte necunoscute… mai putina zarva! Parerea mea as an outsider, cel putin.